Un medic clujean a povestit pe rețelele de socializare experiența prin care a trecut, după ce a fost confirmat cu noul coronavirus. Boala i-a afectat plămânii, iar bărbatul a fost internat la Spitalul Municipal Clujana.
Psihiatrul Mihai Casu spune că a fost diagnosticat cu COVID-19 la începutul lunii noiembrie. Cum prezenta deja simptomele bolii, a mers la spital pentru a fi evaluat. „Am fost evaluat și după efectuarea unui CT pulmonar am aflat că, deși simptomatologia era relativ puțin exprimată clinic, iar analizele de laborator în limite acceptabile pentru această infecție, plămânii îmi erau afectați în proporție de 40%, motiv pentru care am fost internat imediat.
Toți colegii de salon care erau prezenți în acea zi, precum și cei care aveau să se perinde prin salon, erau victime colaterale ale diverșilor membri ai familiei lor, majoritatea tineri, care erau și ei bolnavi, însă cu forme ușoare sau moderate pe care le gestionau la domiciliu. Toți acești pacienți erau victimele apropiaților. Oameni care nu au nici o vină ci doar simplu fapt că s-au întâlnit cu prietenul, familia sau alte persoane infectate care nu credeau în existența virusului, respectiv nu știau că sunt purtători”, povestește medicul clujean.
Mihai Casu își amintește cu greu de clipele de groază prin care a trecut. „În primele 10 zile de internare nu am reușit să dorm practic deloc, până la un nivel de oboseală pe care nu l-am crezut vreodată posibil de atins în toată viața mea. Saturațiile mici de oxigen mă făceau să fiu mereu alert, anxios, la modul cel mai fizic, mai visceral, indiferent de modurile de abordare ale situației pe care mi le furniza rațiunea, mai ales prin prisma pregătirii de psihiatru. Să fiu sincer, nu m-a ajutat foarte mult. Am trăit plenar toată gama de emoții pe care toți pacienții de prin salon mi le împărtășeau, și pe care încercam să le ameliorez. Era mai ușor să-i ajut pe ei decât pe mine.
Toți colegii de salon, fără excepție, aveau o afectare a somnului și să ținem seama de faptul că se încearcă evitarea administrării oricărui alt medicament în afara protocolului terapeutic. Așa că Melatonina a devenit un ajutor extrem de util pentru unii.
Chiar și cei care evoluau favorabil sub tratament erau afectați frecvent de efectele secundare ale antiviralelor, la fel ca mai toată lumea, adică grețuri, diaree, oboseală, inapetență și multe alte simptome supărătoare. Cei care, ca și mine, au evoluat nefavorabil, mai puneau pe listă o multitudine de gânduri negative, de stări de anxietate, o copleșitoare stare de neputința în fața evoluției bolii, toate cumulând-se cu lipsa tot mai pregnantă de somn.
Am văzut că mulți pacienți care aparent evoluau binișor sau staționar, prezentau o deteriorare în ziua 7-10, iar când a fost rândul meu, în ziua a 7-a, m-am trezit că tratamentul antiviral inițial (Kaletra) nu izbutise să oprească virusul, care reușise să mai ronțăie încă 10% din plămâni. Și în urma unui CT de control și a analizelor de sânge, m-am trezit catapultat în 40 de minute pe o secție de semi-ATI, pe ultimul loc disponibil.
Nu-mi venea să cred că mi se întâmpla așa ceva, nu mă simțeam chiar așa rău, în ciuda saturațiilor mici. Nu acceptam situația, nu reușeam să gestionez senzația iminentă de pericol, mai ales că înțelegeam că ajunsesem în anticamera ATI-ului, de aici urma intubarea, iar eu nu eram străin de șansele mici ale celor care ajung ventilați mecanic pe ATI”, spune psihologul clujean.
Dincolo de suferința psihică, mult mai greu de suportat a fost stresul psihic, își amintește Mihai Casu. „Au fost momentele în care am fost aproape gata să cedez psihic în fața disperării, a neputinței, a revoltei care te cuprinde în fața unei boli atât de parșive.
Gânduri de genul: „De ce? De ce eu? De ce numai eu? De ce nu am reușit să evit?” te frământă continuu. Dispoziția este la cote minime și nu mai ai aproape niciun punct de sprijin. Doar gândul la cei dragi și mesajele prietenilor mei m-au ținut pe linia de plutire. Aș fi dat orice să adorm măcar câteva secunde dar aparatul mă trezea imediat ce îmi modificam ritmul respirațiilor impus de către el.
Mă gândeam, inevitabil, că s-ar putea ca tratamentul antiviral nou (Remdesivir) pe care fusesem pus în acea zi să nu funcționeze, că nu voi mai apuca să-mi văd familia și prietenii. Nu cred că pesimismul meu era împărtășit de către medici, care au foarte suportivi, dar în mod cert eu eram în mijlocul acestui pesimism”, a mai scris medicul clujean.
În cele din urmă, Mihai Casu a reușit să învingă boala. „Nimeni nu-ți poate garanta nimic! Medicii fac tot ce pot, dar medicina nu a rezolvat încă acest puzzle Covid ca să poată da răspunsuri categorice, așa că stai și te rogi să fie totul bine. În cele din urma, după 14 zile chinuitoare, după ultimele 2 zile petrecute în același salon cu un pacient care trăia exact ce trăisem eu pe secția de semi-ATI (masca CPAP, desaturări) și care nu mai avea loc pe secția potrivită, am fost externat, spre fericire mea și a familiei mele.
Ultimele zile le-am petrecut acasă, cu un ochi la pulsoximetru, cu altul căutând metode de recuperare respiratorie a plămânilor afectați în proporție de 50%. Nu reușeam să înțeleg de ce saturațiile fluctuau de la o secundă la alta, de la 97 la 93 și la loc, până când o prietenă mi-a spus să las pulsoximetrul la o parte și să mă pun pe recuperare. Asta am făcut”, a povestit medicul clujean.
Mihai Casu are și un mesaj pentru cei care contestă cifrele oficiale și cred că noul coronavirus este doar o răceală. „Să nu credeți că cifrele sunt umflate de autorități, toate spitalele sunt pline, la capacitate maximă. Fiecare pat din care te ridici să pleci acasă este ocupat în cel mai scurt timp, fără a exista timpul necesar dezinfecției și pregătirii de către infirmiere.
Mai mult, în ultimele zile de internare, pentru că am stat 14 zile, se întâmpla un fenomen mult mai grav, la fel de ignorat sau răstălmăcit de mulți „postaci” de pe mediile sociale. Nu mai existau în spital suficiente aparate de asistare a respirației pacienților. Am fost martor, în salonul meu, la o chestie extraordinar de intensă și răscolitoare din punct de vedere emoțional.
Un tânăr medic de gardă care era nevoit să aleagă între doi pacienți în stare grava, deoarece nu mai avea nici un loc pe ATI și doar UN SINGUR aparat de CPAP disponibil, fără de care pacienții care aveau saturații de oxigen sub 70% nu puteau să se compenseze respirator. Nu puteam decât să asist neputincios la drama psihologică a acestui medic, pus într-o postură imposibilă de neglijență a atât de multor oameni.
Un ultim mesaj simt că trebuie să mai transmit, tuturor celor care, prin neglijența lor, vor umple spitalele și statisticile medicale. Să nu uitați că toate cadrele medicale implicate în această luptă sunt de fapt de partea voastră, ei nu sunt responsabili de condițiile din spitale, nu sunt responsabili de lipsa paturilor ATI, de lipsa materialelor, de lipsa personalului de pe secții.
Sunt tot mai puțini, mai expuși, mai obosiți și mai aproape de limita la care cedează și ei psihic. Nu-i mai acuzați fără rost, nu-i mai jigniți, poate veți fi și voi acolo, cândva, pe patul de suferință, așteptând ca cineva să facă minuni pentru voi, dar s-ar putea să fie prea epuizați, tot din cauza voastră.
Eu unul le mulțumesc tuturor medicilor, asistentelor și infirmierelor de la Spitalul Clujana care m-au ajutat să trec peste această furtună. Să fiți sănătoși și să rezistați până la capăt.
Iar pentru voi, cei care ați trecut la rândul vostru prin asemenea experiențe traumatizante, vă sfătuiesc să nu pierdeți nici un minut plângând-vă de milă. Soluția stă în voi. Sunteți singurii care aveți puterea să schimbați ceva la voi, prin conștientizare, muncă și perseverență”, a mai povestit psihologul.
este parte a
