Profesorul universitar Andrei Marga, fost ministru al Educaţiei în perioada 1997-2000, a vorbit pentru Servus, Cluj! despre cât de afectat este educația în această perioadă și ce înseamnă aceste timpuri pentru învățământul românesc: „Oricât de avansată, tehnologic vorbind, ar fi predarea online, ea nu poate reprezenta întreaga educație”
Cum evaluați măsurile luate de autoritățile din România, în domeniul educației, de la începutul pandemiei covid-19 până acum?
Andrei Marga: În abordarea pandemiei covid 19, cum se poate observa în orice reconstituire precisă, autoritățile române au comis un păcat originar – preluarea a un milion și jumătate de reveniți în țară din Italia, Spania, Franța, fără examinare la frontieră, „votanții noștri”, cum spunea posesiv un vice liberal. A urmat un șir de măsuri fără cap – de pildă, convertirea unei urgențe sanitare în urgență militară – care nu au rezolvat nimic. Tot așa, a existat un păcat inițial în abordarea educației. Acesta a constat în suspendarea practică a anului de învățământ. În loc să se analizeze situația și să se ia măsuri de la caz la caz, dar cu o bună cunoaștere a obligațiilor școlilor și universităților, pe o bună „raionare” a stărilor de lucruri, s-a oprit totul. Am arătat la timp toate acestea în volumul Lecțiile pandemiei (Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2020). Sesizându-se apoi gafa, s-a proclamat formal că anul de învățământ se duce la capăt. Pe hârtie s-a adus, în condițiile opririi practice a sistemului, reducerii materiei ce se predă, simplificării curriculumului, facilitării examenelor. O proclamare cam verbală nu duce niciodată departe.
Am arătat pe larg în volumul menționat că nu doar economia, ci și educația au fost sacrificate pe altul obsesiei „guvernului meu”, care evident nu face față nevoilor României. Nici o altă țară europeană nu a recurs la compromiterea anului de învățământ.
Se înțelege că, aidoma altor activități din societate, învățarea a fost afectată. Orice se spune, ea nu a mai putut fi luată în serios nici în școli și nici în universități.
Mai trebuie spus că nivelul învățării avea deja carențe grave. La nepregătirea și chiar lipsa de educație vizibilă a decidenților, s-a adăugat afectarea învățării din partea noilor generații, ce trebuia protejată în orice chip. La stările de lucruri puțin spus inadmisibile (scăderea rezultatelor de fond și a motivației din educație), care reclamă de ani buni o nouă reformă, s-au adăugat acum neajunsuri create de măsuri greșite.
Considerați că elevii vor fi afectați după această perioadă?
Andrei Marga: Se știe din multe experiențe – războaie, calamități naturale etc. – că atunci când școlile și universitățile nu funcționează sau nu o fac la parametrii normali, educația unor generații este afectată. În România, „abandonul școlar” era oricum deja alarmant. Îmi amintesc că, în calitate de ministru al educației naționale, am preluat în 1997 sistemul cu 3% abandon școlar și am putut reduce acest abandon la aproximativ 1%. Ulterior, mai ales după aplicarea Legii învățământului (2011), abandonul a sărit undeva la 12%, țara noastră deținând nefericitul „record” european în materie.
În ultimii ani, însă, la „abandonul școlar”, România a adăugat agravarea „discriminării sociale în educație” – mai ales ca urmare a lăsării în plata Domnului a acelor copii care vin din familii sărace, a celor câteva zeci de mii de copii lăsați acasă de părinți plecați la lucru în alte țări, a multor copii din sate neglijate, din familii de rromi etc. Nici o țară europeană nu generează zi de zi, prin organizări eronate în educație, discriminare și nedreptăți sociale pe scara din România actuală!
Din păcate, în țară se adâncește și mai mult sub ochii noștri discriminarea socială în educație. Euforia propagandistică a unor profesori emfatici și a unor măsuri ascunde iarăși o realitate tristă.
Măsurile autorităților nu rezolvă problemele care existau și creează handicapuri noilor generații de elevi. Instrucția și educația lor vor fi din nou unele speciale – se va vorbi de„generația covid”, adică generația celor care au căpătat o pregătire sărăcită. Se vede deja bine, din multe manifestări în societate, că importanța învățării este relativizată, motivația se prăbușește, neîncrederea sporește, conduitele iraționale se înmulțesc. Este deșartă speranța că poliția sau statul, devenit pe nesimțite, tot sub ochii noștri, stat polițienesc, vor rezolva problemele.
Cum vedeți învățarea online?
Andrei Marga: Recursul la predarea online este un pas necesar, mare din anumite puncte de vedere. Numai că predarea online trebuie acompaniată cu acțiunea pretențioasă de dotare cu softuri care permit evidența activităților elevului sau studentului, dirijarea ei și, mai ales, verificarea de cunoștințe. Oricum, în învățământul nostru nu se ia în seamă în mod serios deosebirea dintre memorarea de cunoștințe și înțelegerea lor, dintre amintire și cunoaștere, dintre nominalizarea de obiecte și cunoașterea lor, nici dintre citire în fugă și studiu. Predarea online nu încurajează aceste confuzii, dar nici nu este antitodul.
Oricât de avansată, tehnologic vorbind, ar fi predarea online, ea nu poate reprezenta întreaga educație. Sunt motive care se opun reducerii educației la predarea online: a) educația nu este doar transmitere de informații, ci și de evaluări, de atitudini, de motivații, etc., care presupun relația nemijlocită dintre învățător și cel ce învață. Altfel, nu era nevoie în istoria omenirii de școală – se putea rămâne la citirea de cărți; b) educația presupune verificări de cunoștințe, întrebări nenumărate și rezolvări tentative, care nu se realizează decât prin interacțiune. Altfel, nu se creau universitățile – se putea rămâne la formarea de dexterități; c) educația are nevoie de confruntarea cu alternative de rezolvare de probleme, care nu pot fi reprezentate decât în dialog direct. Altfel, nu era nevoie de educație, ci se putea rămâne la comunicare de date. Educația este, în miezul ei, dialog argumentativ, la orice nivel.
De aceea, trebuie operat cu circumspecție cu termenul „educație online”. Știm bine, din istoria educației, că nici „învățământul fără frecvență” și nici” învățământul la distanță”, atunci când s-au practicat, nu au fost „pure” – fiecare a presupus, la un moment dat, „educație față în față”. Așa cum este „organizată” acum de către ministerul de resort, educația online este sub nivelul „învățământului fără frecvență” și a „învățământului la distanță” de odinioară. Ministerul actual își fură căciula, dar mai întâi fură șansele bieților cetățeni.
Poate fi mai curând informare pe canalul online, cel mult comunicare de cunoștințe online, decât educație. Nu mai vorbesc de activitățile practice, de practica în economia și adiministrația reală, a căror importanță este minimalizată deja prin concepție. Nu insist asupra faptului că accesul online nu este la ora actuală la noi nici pentru toți studenții. De elevi, ce să mai vorbim?
În general, distincția netă între informație, informare, comunicație, comunicare, educație rămâne valabilă, iar din ea trebuie trase toate consecințele. Ca urmare, trebuie făcut mai mult decât trecerea pe online în școli și universități – ceva care să păstreze cât mai mult interacțiunea directă profesor-elev (student) și mediul natural al vieții.
Predarea online, așa cum este înțeleasă de autoritățile actuale din România, agravează deja discriminarea socială. De aceea, trebuie gândit altfel decât se face – gândit, adică, profund și responsabil cu privire la consecințe. Activistica rudimentară de partid, care înflorește din nou în societatea noastră sub decidenți nepregătiți, nu duce la liman.
Este nevoie de o reorganizare a educației, cu soluții neconvenționale?
Andrei Marga: Eu sunt de părere că educația nu tebuie redusă la distribuirea de informații, la exercițiul comunicațiilor, cum încearcă acum autoritățile, ci ea trebuie reorganizată. Patru postulate văd la baza reorganizării: a) nici o măsură să nu renunțe la formula paideică de educație – adică, la formarea prin dialog nemijlocit, față în față, a celui care conduce învățarea și a învățăcelului; b) fiecare elev să se poată bucura de educația cea mai bună posibilă care se dă în sistemul de educație, încât să se lichideze discriminarea, fie și în formula „lasă că merge și așa, căci elevii nu reacționează”; c) clasa tradițională și formațiunea tradițională de curs și seminar nu mai rămân singurele forme organizate de educație. La nevoie, ele se scindează în unități mai mici, mobile, un fel de focus-grupuri; d) formele tradiționale de pregătire și autopregătire (acasă, în bibliotecă, în laborator, în grupuri mici etc.), dar asistată de învățător sau profesor, se reevaluează și se cultivă. În noua situație creată de pandemie, educația va trebui să ia și forma unor unități mobile ale învățătorilor și profesorilor. Oricum, reorganizarea rețelei școlare și, de ce nu?, a celei universitare, sunt la orizont.
O flexibilizare generală a organizării a devenit imperativă, dacă vrem educație de calitate. Am apărat, în intervenții publice, deja la începutul pandemiei, ideea „raionării” și descentralizării educației ținând bine în mână postulatele amintite – mai ales ceea ce este în fapt axiomă: „fiecare elev să fie adus la învățare organizată, ca oricare altul, tocmai pentru a combate discriminările și pentru a preveni altele noi”. După multe chinuri, se acceptă oarecum descentralizarea în educație, numai că lipsește competența abordării. Descentralizarea fără soluții inteligente nu dă rezultate.
Cum vi se pare că arată începutul noul an școlar?
Andrei Marga: Sunt multiple indicii de criză adâncă a educației din România actuală: “calitatea slabă a forței de muncă”, semnalează tot mai multe firme, „persistentă lipsă de competențe”, semnnala Comisia Europeană în 2019 pentru România, cea mai mare emigrație dintr-o țară a lumii în timp de pace, cel mai mic consum de carte pe locuitor din Europa, agramatismul – civic, moral, gramatical în creștere, corupția aferentă gravei răsturnări de valori din societate. Așa stând lucrurile, dacă decidenții ar fi fost pregătiți și de bună credință, s-ar fi profitat de oprirea activităților din semestrul al doilea al anului de învățământ măcar pentru a gândi o reformă. În mod vizibil, însă, nu există printre decidenți nici un cap în stare să gândească cuprinzător educația și să o pună pe noi șine. Dincolo de gălăgia rudimentară pe refrenul sofistic – „ceilalți au fost răi, deci noi suntem buni”, fără să fie vreo probă – anul de învățământ 2020-2021 începe cu neajunsuri vechi, acutizate mai nou de nepricepere și pandemie, și cu o lipsă de viziune ce devine costisitoare.
Așa cum este gândit de sus, acest an de învățământ nu are cum să nu fie o prelungire a neajunsurilor și o marginalizare și mai mult a educației din țară. Vom avea drept consecință și mai mulți tineri, studenți și încă elevi în clasele terminale, care, văzând împotmolirea și nivelul decidenților de aici, vor fi dornici să plece pe alte meleaguri. Bâiguirile cu delimitarea pe culori a școlilor, cu unii care învață alternativ în clasă și în afară și alte improvizații ce recurg la simplism nu dau rezultate, dar adâncesc discriminările și lipsa de educație.
este parte a
