Preşedintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop și fost rector al Universității Babeș-Bolyai, explică cât de importante sunt materiile precum geografia și istoria în școli. Reflecțiile au fost îmboldite de apariția metodologiei-cadru privind mobilitatea personalului didactic de predare din învățământul preuniversitar în anul școlar 2021-2022.
„În urma lecturii laboriosului document, rămâi – mai ales dacă ești om de școală – cel puțin cu o mare nedumerire: „Istoria și tradițiile minorității maghiare”, dar și „Istoria și tradițiile minorităților naționale” se află în centrul atenției, pe când „Istoria românilor”, „Istoria universală”, „Istoria României” nu sunt pomenite deloc, nici măcar în paranteză. Ceea ce intrigă și mai mult este permisiunea ca orele de istorie și cele de geografie să se poată preda în cadrul aceleiași norme didactice, de către un singur cadru didactic, acesta putând să susțină examenul la prima disciplină dintre cele două, disciplină cu ponderea cea mai mare în cadrul normei, din punct de vedere al orelor. Din formularea „Disciplinele studii sociale, literatură universală, științe și educație artistică din învățământul liceal intră în norma de predare a absolvenților…” s-ar putea oare înțelege că nenumitele „istoria” și „geografia” ar fi incluse aici? Să presupunem că în România – țară care dincolo de definiția ei „perimată” de „stat național” din Constituție și de apartenența ei la Uniunea Europeană, are cam 90% etnici români și este parte a vechiului continent – numai minoritățile contează și că „istoria” și „geografia” (ale românilor/ României și ale lumii/ Europei) sunt cantități neglijabile? Ne îngrijim atent și generos de minorități – ceea ce este foarte bine și foarte necesar – dar excludem ori ignorăm, prin compensație, majoritatea?
Conform acestuia, de mai bine de zece ani, cele patru mari universități comprehensive (eterogene) ale țării, în care se pune un mare accent pe profesiuni didactice, cer ministerului de resort, faimoasei ARACIS (Agenția Română de Asigurare a Calității în Învățământul Superior) și altor foruri aprobarea dublei specializări (cu o formulă de bază, între altele, „Istorie-Geografie”), fiindcă, mai ales în școlile rurale, este aproape imposibil de făcut o normă didactică numai din una dintre aceste două discipline înrudite, dar diferite. Totul a fost în zadar, iar acum vine brusc „unificarea” istoriei cu geografia, ca și cum ele ar fi identice. Această „adâncă” judecată de la nivel central nu rezultă din nimic serios, ci doar din șiruri lungi de limitări ale orelor de istorie și de geografie, după „exilarea” acestor discipline la nivel de dexterități, după disprețul masiv exhibat în spațiul public în raport cu ele.
„Se aud iarăși voci și se văd proiecte din care reiese că istoria și geografia ar urma să nu mai fie, la anumite nivele de studiu, materii onorabile și nici de sine stătătoare, că orele lor ar trebui drastic reduse ori chiar suprimate, că nu ar mai fi nevoie de asemenea cunoștințe „demodate” și „inutile”. Ba unii, mai „subtili”, se milostivesc cu câte o oră de istorie și geografie, pe ici pe colo, integrate și integrale, fără dimensiuni temporale și spațiale, adică fără conținut specific. Această involuție se vede clar și din „Proiectele planurilor-cadru pentru învățământul liceal și profesional, care vor intra în vigoare gradual, începând cu clasa a IX-a a anului școlar 2021-2022”, date spre dezbatere de foarte curând. Istoria, pe unde a mai rămas, se face în câte o oră pe săptămână. Nu apare nicăieri scris „istoria românilor”, ca și cum neamul nostru ar fi ciumat. Alte istorii, peste tot în lume, sunt ale unui popor, ale unei țări, ale unui continent, ale unei minorități etc., dar a noastră, la noi acasă, nu este nicăieri. Într-o variantă, văd că și la profilul umanist istoria este prevăzută tot cu câte o oră pe săptămână. Se vede că propunătorii acestor proiecte sunt foarte acriți de lumea aceasta dispusă pe spații și timpuri, sunt sătui de piramidele Egiptului, de Roma eternă, de revoluțiile care au schimbat Terra, de Michelangelo, de Domul din Köln, dar și mai saturați de Voroneț și de Bălcescu, de biserica din Densuș sau de Tomisul lui Ovidiu. Unele din aceste propuneri sunt rețete sigure de îndobitocire, de cufundare în ignoranță, sunt îndemnuri la necunoaștere, la comoditate și la letargie.
Preşedintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, ridică mai multe semne de întrebare în ceea ce privește schimbarea studiului istoriei şi geografiei în curricula şcolară.
„Ce vini vor fi având asemenea forme de cunoaștere consacrate, precum istoria, vechi de când lumea? Ce tulburare trebuie să fi produs ele în mințile unora, încât aceștia să-și închipuie că vor revoluționa astfel școala românească? Sau, poate, unii au ajuns să creadă că învățământul merge rău din pricina prea multor cunoștințe despre spațiu și timp pe care le primesc, în sistemul nostru de educație șchiop, copiii și adolescenții? Cum pot să știe elevii dacă postulatul lui Euclid, legea lui Arhimede, scrierea corectă sau stilul gotic le vor fi utile ori inutile în viață?”
este parte a
