Anii ’90 nu au fost blânzi cu vinul românesc. Agenția Domeniilor Statului a primit, la înființare, 739 de foste IAS-uri de privatizat, iar multe dintre ele au fost fărâmițate, vândute pe bucăți sau lăsate să se stingă sub datorii. Viile, ca toate celelalte proprietăți confiscate, se întorceau, prin retrocedare, la oameni care nu mai aveau cu ce să le lucreze. Cramele rămâneau cu bazine de beton, vase de polistiren și utilaje din alt secol, iar pe piață circulau mai ales vinuri demidulci, vin vrac și etichete fără pretenții.
Câteva companii mari au trecut totuși prin acea perioadă fără să se rupă în bucăți, ba unele chiar au reușit să crească. Jidvei și Cotnari au rămas unitare după privatizare. Tohani a fost reconstruit pe fosta moșie regală din Dealu Mare. Averești a renăscut dintr-o fermă a fostului IAS Huși, pe un domeniu cu un secol și jumătate de istorie. Beciul Domnesc a luat startul la sfârșitul anilor ’90 și nu s-a oprit până acum din construit. Cramele Recaș au pornit de la o cramă de stat ruginită, fără linie de îmbuteliere, și au ajuns cel mai mare exportator de vin îmbuteliat al țării.
Au în comun un trecut pe care nu au de ce să-l ascundă, vinurile discutabile ale anilor ’90, și un ritm pe care puțini l-au înțeles la vremea lui: lent, dar constant.
Un vas mare se întoarce greu
O cramă-boutique își poate schimba stilul de la o recoltă la alta. O companie cu o mie sau două mii de hectare nu are acest lux. Via replantată nu dă nimic în primii trei ani și abia după încă vreo zece începe să dea struguri pe care te poți baza. La Jidvei, de exemplu, se replantează peste 100 de hectare pe an doar ca suprafața totală să rămână tânără. La peste 2.000 de hectare, viile produc, în medie, 25-30 de ani înainte de a fi înlocuite cu plante din pepiniera proprie.
Apoi, mai sunt oamenii, sute de angajați, contractele, consumatorii care cumpără aceeași etichetă de douăzeci de ani și nu vor să fie surprinși. Iar la sfârșitul anilor ’90, nici banii nu veneau ușor: băncile erau prudente, fondurile europene încă nu existau, iar fiecare investiție trebuia plătită din vinul vândut. Pentru cei din afară, asta arăta ca imobilitate. Privită de aproape, era o reconstrucție făcută bucată cu bucată.
Jidvei: de la un IAS cu datorii la cea mai mare podgorie din România cu proprietar unic
Povestea vinurilor de Jidvei începe în 1949, odată cu societatea viticolă de stat. Istoria de azi începe însă în 1999, când Liviu Necșulescu și fiul său, Claudiu, preiau fostul IAS Jidvei, plin de datorii. Plantațiile preluate atunci, de ordinul a câteva sute de hectare, erau în mare parte compromise. Directorul tehnic de viticultură, Ioan Mărginean, care lucrează acolo din 1990, își amintește cum fuseseră devalizate IAS-urile din zonă înainte de privatizare.
Începuturile au fost modeste și lente. În cramă, primele vase moderne au venit să înlocuiască treptat bazinele de polistiren și fibră de sticlă. Replantarea a pornit în 2003-2004, cu bani SAPARD, pentru circa 330 de hectare, iar marea reconversie a început după 2007, cu fonduri europene. Castelul Bethlen-Haller de la Cetatea de Baltă, cumpărat de la moștenitorii contelui, avea doar parterul utilizabil la mijlocul anilor 2000. Astăzi este o bijuterie recunoscută internațional, inclusiv de prestigiosul top Luxury Lifestyle Awards.
Pas cu pas, s-au adunat cramele de la Jidvei, Tăuni, Blaj și Bălcaciu și aproximativ 2.500 de hectare de vie. În 2012 apăreau Mysterium și Owner’s Choice, primele game poziționate premium. Au urmat medaliile, inclusiv pentru vinurile accesibile, colecția SPIRIT și vinarsul Jidvei XO, lansate în 2025. Astăzi, Jidvei este cel mai mare cultivator de Fetească regală din lume, cu peste 800 de hectare din acest soi.
Beciul Domnesc: 26 de crame, zero vie
Vinalcool Vrancea, devenit apoi Vincon și, în cele din urmă, Compania Beciul Domnesc, a fost înființat în 1949 cu o sarcină greu de imaginat azi: să proceseze strugurii din tot județul. La apogeu, Vrancea avea vreo 47.000 de hectare de vie, iar pentru ele fuseseră construite 26 de centre de vinificare. Se producea mult, peste 10 tone la hectar, iar vinul pleca în vagoane spre Polonia, Germania sau Scandinavia, fără numele producătorului pe el.
În 1999, Luchi Georgescu a încheiat tranzacția cu Fondul Proprietății de Stat, iar în 2000 compania a pornit la drum cu un paradox: avea capacități de procesare învechite, câteva vinuri rămase din comenzile de export, vinarsurile Miorița și Columna, monumentul de la Odobești și o vinotecă istorică. Nu avea însă nici măcar un rând de viță-de-vie. În primii ani, la întâlnirile din industrie, oamenii de la Vincon erau tratați drept „litrari”.
Drumul de la zero la peste 1.400 de hectare, în Cotești, Odobești, Panciu și Huși, a durat două decenii. După calendarul replantărilor, compania devine matură abia între 2015 și 2020, când viile ajung la rod deplin. Doar în ultimii zece ani s-au investit aici vreo 40 de milioane de euro, iar dividendele nu s-au plătit niciodată: totul s-a reinvestit.
Cotnari: fidelitate față de soiurile locale, cu răbdare de podgorean
Podgoria lui Ștefan cel Mare are o istorie de cel puțin cinci secole, dar compania de azi s-a născut în 1948, ca filială a unei ferme de stat, cu doar 128 de hectare de vie. Crama modernă a fost construită între 1966 și 1968, când capacitatea a crescut semnificativ. Gama clasică era una a vinurilor demiseci, demidulci și dulci, cu Grasă de Cotnari drept emblemă.
Privatizarea s-a încheiat în jurul anului 2000, când compania a ajuns în mâinile angajaților și ale unor antreprenori locali. Cotnari a rămas unitară, cu vreo 1.000 de hectare, și a mers pe un drum aproape încăpățânat: doar soiuri românești, Grasă de Cotnari, Frâncușă, Fetească albă și Tămâioasă românească, iar mai nou și Fetească neagră. Ritmul a fost lent. În 2013, conducerea recunoștea că încă lucra cu utilaje de dinainte de 1989 și că nu accesase până atunci bani europeni.
Schimbarea s-a văzut mai întâi în vie. Din 2009 au intrat în plan suprafețe noi de Fetească neagră, astfel încât Cotnari să poată concura și pe piața vinurilor roșii, apoi Busuioacă de Bohotin, iar din 2014 a fost programată replantarea altor 400 de hectare de vie bătrână. În 2007, fiii acționarului principal, Victor și Remus Deleanu, înființau Casa de Vinuri Cotnari, cu 350 de hectare noi și crama de la Castelul Vlădoianu. Astăzi, grupul lucrează aproximativ 1.750 de hectare, iar investițiile anunțate în ultimii ani merg spre recoltare mecanizată, o nouă secție de prelucrare de 500 de tone pe zi și spumante din soiuri locale.
Tohani: o poveste de dragoste. Sau două?
Podgoria este atestată din 1773, dar povestea cea mai cunoscută a locului începe în 1930, când Principele Nicolae, fratele regelui Carol al II-lea, devine proprietarul moșiei. Aici o cunoaște pe Ioana Dumitrescu Doletti, cu care se căsătorește în secret, la Tohani, pe 28 octombrie 1931, încălcând statutul Casei Regale. În 1948, domeniul trece la stat, iar în 1956, cu ajutorul unor specialiști din zona Bordeaux, se construiește crama istorică.
Privatizarea vine în 2000, în 2003 devine Domeniile Viticole Tohani, iar astăzi compania este cunoscută ca Tohani România, sub conducerea lui Virgil Mândru. Prima mare investiție a fost o secție de producție nouă, de cinci milioane de euro, urmată de aproximativ zece milioane pentru plantarea a peste 500 de hectare.
După cinci ani, Mândru a decis o schimbare de direcție: albe și rosé-uri în stilul Lumii Noi, roșii pe un drum mai european, cu ajutorul oenologului sud-african Albertus van der Merwe, angajat atunci de cramă. Din 2012, Tohani este furnizor al Casei Regale. Astăzi, compania lucrează în jur de 350 de hectare, a renovat crama istorică și vinifică, în crama Apogeum, o Fetească neagră din vie de peste 50 de ani.
Domeniile Averești: un domeniu boieresc scos dintr-un IAS
În 1874, boierul Ștefan Negruzzi planta la Averești, în podgoria Hușilor, 30 de hectare cu soiuri locale și franțuzești. Îl adusese din Franța pe René Faure, sub îndrumarea căruia domeniul a primit unul dintre primele sisteme de irigare a viei din țară, un berbec hidraulic care urca apa pe dealuri fără electricitate. Din aceeași perioadă datează pivnița de piatră și conacul boieresc, iar Faure se odihnește și astăzi lângă vii.
Naționalizarea a transformat domeniul în GAS Averești, apoi l-a înghițit în IAS Huși, o întreprindere mult mai mare, construită în 1958 peste viile distruse de război. După 1990, IAS-ul a fost privatizat, a devenit Vidisamp SA în 2000 și a intrat în faliment cinci ani mai târziu. Fermele viticole au fost despărțite, iar centrul de la Averești și-a reluat drumul privat la începutul anilor 2000, sub numele Vinicola Averești.
Transformarea decisivă a venit după 2010, când Constantin Duluțe a început replantarea și construcția unei crame noi. Linia de îmbuteliere, de circa două milioane de euro, a fost gata în 2011, iar în 2020 Constantin Duluțe a cumpărat și fostul combinat de vinificație de la Huși. Investiția totală a ajuns la circa 33 de milioane de euro, inclusiv fonduri europene. Astăzi, Averești lucrează aproximativ 650 de hectare și are cea mai mare suprafață cultivată din țară cu Busuioacă de Bohotin și Zghihară de Huși. Pornind mai târziu, a sărit direct la tehnologia de a doua generație.
Recaș: din cramă ruginită, cel mai mare exportator
Viile de la Recaș sunt documentate din 1447, dar în anii ’90 nu mai rămăsese mare lucru din acea faimă. Gheorghe Iova lucra la IAS Recaș din 1983, ca șef de fermă, iar după 1990 a condus întreprinderea, devenită Recatim SA. Din 1993, o parte din vinul de aici pleca la export în Germania prin firma la care lucra un tânăr englez, Philip Cox.
În 1998, Cox, Iova și Ioan Georgiu au cumpărat crama de stat, o fabrică de modă veche, ruginită și dărăpănată, fără instalații de îmbuteliere. Au pornit cu circa 650 de hectare de vie obosită și fără credite: sistemul bancar era la pământ, iar salariile se plăteau din vinul vândut. De aici vine și filozofia care i-a definit: vin bun la un preț corect, făcut în stilul Lumii Noi.
Ritmul a fost, și aici, cel al marilor producători, doar că direcția a fost exportul. Între 2010 și 2020 au fost replantate peste 1.000 de hectare, cu sprijin european. În 2015, Recaș vindea 11 milioane de sticle, iar în 2021 se apropia de 30 de milioane. Astăzi lucrează în jur de 1.200 de hectare, este liderul pieței după cifra de afaceri și cel mai mare exportator de vin îmbuteliat al României.
Renașterea care nu se vede de la o zi la alta
Privite de aproape, aceste povești seamănă între ele. Toate pornesc de la o moștenire grea: vii îmbătrânite, crame construite pentru cantitate, vin vândut vrac sau fără nume. Toate au trecut prin ani în care cei din noul val al industriei le priveau de sus, pe motiv că fac vinuri de raft sau vinuri „pentru export vrac”. Și toate au ales același drum: replantare hectar cu hectar, dezvoltare, inovație, investiții în oameni.
Rezultatul se vede abia când pui cap la cap două decenii. Pe aceste suprafețe se face astăzi o parte importantă din vinul care ajunge zilnic pe mesele românilor și din cel care duce numele României la export. Marii producători nu au fost niciodată cei mai rapizi. Au fost, în schimb, cei care nu s-au oprit niciodată. Zi după zi, cărămidă cu cărămidă, au continuat să construiască.
Cramele din acest articol se numără printre locurile pe care le veți descoperi îndeaproape în „România din Cramă în Cramă”, emisiunea realizată de Marinela Ardelean, Wines of Romania, în colaborare cu Wines of Europe.
În șapte episoade, dedicate celor șapte regiuni viticole ale țării, emisiunea trece prin peste 80 de crame și ascultă poveștile celor care fac vinul românesc de azi, inclusiv ale generației care îl va face mâine.
„România din Cramă în Cramă” se difuzează pe Prima TV în fiecare sâmbătă, la ora 13:00, cu o ediție specială pe 1 decembrie 2026.
este parte a
