Șapte din zece paturi din spitalele clujene sunt ocupate. În județul Cluj, gradul de ocupare a paturilor din spitale este în medie de aproximativ 70%. Dar, deși deși pare scăzută pentru un oraș universitar și medical de talia Clujului, nu e o anomalie locală, reflectă, de fapt, o problemă structurală la nivel național, confirmată chiar de datele Ministerului Sănătății și ale Casei Naționale de Asigurări de Sănătate (CNAS).
Cifrele oficiale confirmă tendința
Potrivit datelor CNAS valabile la 31 decembrie 2025, județul Cluj se numără printre cele cu grad scăzut de ocupare a paturilor, alături de Caraș-Severin, Hunedoara, Alba și Satu Mare — toate reprezentate pe harta oficială cu albastru, culoarea rezervată ocupării reduse. Niciun județ din România nu apărea, la acel moment, cu gradul optim de ocupare (marcat cu roșu pe harta CNAS).
La nivelul spitalelor individuale din Cluj, situația e însă departe de a fi uniformă. Cel mai mare spital al județului, Spitalul Clinic Județean de Urgență, funcționează cu un grad de ocupare de 57% (1.642 de paturi). În contrast puternic, alte unități funcționează la limită sau chiar peste: Institutul Inimii de Urgență pentru Boli Cardiovasculare „Dr. N. Stăncioiu” înregistrează 100% grad de ocupare (197 de paturi), Spitalul de Boli Psihice Cronice Borșa — 98%, iar Institutul Regional de Gastroenterologie-Hepatologie „Prof. Dr. Octavian Fodor” — 86%.
Spitale cu sub 60% ocupare
La polul opus, cel mai mic grad de ocupare în cee ace privește spitalele din Cluj-Napoca este la Spitalul Clinic de Copii, la doar 59%. Cu valori similare sunt și spitalele din Turda, Dej, Huedin, Câmpia Turzii, Gherla sau Borșa.
Această polarizare (spitale pline față de spitale pe jumătate goale) arată că problema nu e lipsa de pacienți la nivelul județului, ci o distribuție ineficientă a capacității: unele specialități — cardiologia de urgență, gastroenterologia complexă, psihiatria cronică — sunt suprasolicitate, în timp ce paturile generale, de multe specialități mai puțin „aglomerate”, rămân goale o parte semnificativă a timpului.
Managerul Institutului Inimii, Florin Crișan, confirmă, pentru Cluj24, direct această presiune, la polul opus față de spitalele cu ocupare redusă: „Se muncește. E nevoie de noi, asta este concluzia. Plecând de la gradul de ocupare, este evident că numărul de paturi nu este suficient, dar este maxim ce se poate organiza la nivel de institut. Fără discuție, cardiologia fiind principala cauză de deces la nivel mondial, dar și în România, are nevoie de o atenție sporită. La cum suntem organizați, la ce spații avem disponibile astăzi, nu ne putem gândi la paturi suplimentare, ne putem gândi, eventual, să nu se taie. Facem față solicitărilor pacienților cu foarte mare presiune pe noi, cu foarte multă muncă, încărcare pentru întreg personalul. Este un spital cu gărzi foarte, foarte grele. Deși sunt multe linii de gardă aprobate, ocupate, e din ce în ce mai greu, pentru că se ajunge la o stare de încărcare foarte mare, apar și stări de oboseală.”
Potrivit lui Crișan, institutul externează anual aproximativ 7.000 de pacienți din spitalizare continuă, dintre care 45-50% reprezintă urgențe, iar aproape jumătate dintre pacienți provin din alte județe decât Cluj — un indiciu clar că Institutul Inimii funcționează, de facto, ca un centru regional de referință, nu doar ca spital județean, ceea ce explică suplimentar gradul său de ocupare la limită.
Cauza principală: România are prea multe paturi, nu prea puțini pacienți
Explicația centrală, susținută consecvent de datele oficiale, nu este „lipsa pacienților” sau migrarea lor exclusivă spre privat, ci un exces structural de paturi moștenit din vechiul model de organizare a sistemului sanitar românesc. România are 728 de paturi de spital la 100.000 de locuitori — locul 3 în Uniunea Europeană — față de o medie europeană de doar 511 paturi la 100.000 de locuitori.
Cu alte cuvinte, România construise și menținuse, de zeci de ani, o capacitate spitalicească mult peste nevoia reală, într-un model medical axat istoric pe spitalizare continuă, nu pe îngrijire ambulatorie. Datele Comisiei Europene confirmă acest tipar: îngrijirea pacienților internați reprezenta, în 2021, 44% din cheltuielile totale de sănătate ale României — cel mai ridicat procent din UE —, în timp ce serviciile ambulatorii se opreau la doar 18%, cea mai scăzută pondere din Uniune, deși prioritizarea îngrijirii primare a stat, teoretic, pe agenda politică românească încă din anii ’90.
Optimul recomandat: 80%, nu 100%
Un detaliu important, adesea uitat în dezbaterea publică: gradul optim de ocupare a paturilor nu este, de fapt, 100%. Potrivit specialiștilor citați de Ministerul Sănătății, rata optimă e undeva în jurul valorii de 80%. O ocupare mai mare de atât crește riscul ca, în perioadele de vârf epidemiologic sau de urgențe multiple, pacienții să nu poată fi tratați prompt — sistemul nu mai are „rezervă” de paturi libere pentru șocuri neașteptate. O rată sub 80%, în schimb, indică faptul că resursele alocate (personal, paturi, echipamente) nu sunt folosite eficient.
La nivel național, la finalul anului 2025, rata medie de ocupare era de doar 51% pentru pacienții acuți și 60% pentru pacienții cronici — cu mult sub pragul optim de 80%, ceea ce arată că fenomenul din Cluj nu e o excepție locală, ci reflectă exact media țării.
Rolul spitalizării de zi — o schimbare reală de model medical
Una dintre cauzele confirmate ale scăderii ocupării clasice e explozia spitalizării de zi — pacienți internați și externați în aceeași zi, fără să mai ocupe un pat peste noapte. În 2024, aproape 6 milioane de pacienți din România au fost tratați și externați în aceeași zi, o creștere de 15% față de anul anterior. Această schimbare reflectă o tendință modernă, prezentă și în sistemele de sănătate occidentale, unde multe proceduri care necesitau tradițional internare de câteva zile se rezolvă azi ambulatoriu, datorită tehnicilor minim invazive și recuperării mai rapide.
Migrarea către privat — o cauză probabilă, dar greu de cuantificat separat
Ipoteza că o parte din pacienți se îndreaptă către clinicile private e plauzibilă și se suprapune, cel puțin parțial, peste explicația structurală de mai sus: pacienții cu asigurări private sau cu posibilități financiare aleg tot mai des proceduri programate (chirurgie electivă, investigații, unele nașteri) în clinici private, unde timpii de așteptare sunt mai mici și confortul mai ridicat. Nu am găsit însă, în sursele disponibile, o cuantificare separată a acestui efect specific pentru Cluj — el pare să acționeze în paralel cu cauza principală (excesul structural de paturi publice), nu ca un factor izolat, ușor de măsurat independent.
Reacția Guvernului: reducere de 14.000 de paturi până în 2028
Confruntat cu aceste date, Guvernul a aprobat, în aprilie 2026, un nou Plan Național de Paturi pentru perioada 2026-2028, care prevede reducerea etapizată a aproximativ 14.000 de paturi finanțate de CNAS la nivel național — o medie de 4.691 de paturi anual. Ministrul interimar al Sănătății, Cseke Attila, a rezumat filozofia din spatele deciziei: „Nu are sens să contractezi 100 de paturi cu un spital care are grad de ocupare de 40%. Doar ne mințim pe noi înșine.”
Distribuția reducerilor pe județe și spitale se face pe baza indicatorilor reali de ocupare din 2025, furnizați chiar de CNAS — ceea ce înseamnă că spitalele clujene cu grad de ocupare scăzut, precum Spitalul Clinic Județean (57%), ar putea figura printre unitățile vizate de reduceri de capacitate în perioada următoare. Planul exclude explicit penitenciarele-spital și unitățile de îngrijiri paliative, unde gradul de ocupare rămâne, oricum, aproape de 100%.
Comparația cu alte țări din UE
Media europeană de 511 paturi la 100.000 de locuitori, combinată cu o rată de ocupare mai apropiată de pragul optim de 80% în majoritatea sistemelor vest-europene, arată un model complet diferit de cel românesc: mai puține paturi, dar folosite mai eficient, cu accent mult mai puternic pe îngrijirea ambulatorie și pe spitalizarea de zi. România, la polul opus, a mers ani la rând pe ideea „mai multe paturi înseamnă mai multă siguranță medicală” — o logică pe care datele actuale de ocupare o contrazic clar.
Concluzie
Gradul de ocupare de circa 70% din spitalele clujene nu e, așadar, semnul unui oraș universitar-medical subutilizat sau al unei migrări masive și necontrolate către sistemul privat, ci simptomul unei probleme structurale mult mai vechi și mai răspândite: România a construit, de-a lungul deceniilor, o capacitate spitalicească peste nevoia reală, într-un model axat pe internare continuă, nu pe eficiență ambulatorie. Reforma anunțată pentru 2026-2028 pare să recunoască oficial exact această realitate — rămâne de văzut dacă reducerea de paturi va fi însoțită și de investiții echivalente în ambulatoriu și spitalizare de zi, singurele care ar putea compensa real capacitatea redusă, fără să afecteze accesul pacienților la îngrijire.
este parte a
