De la exuberanță la dezamăgire, de pe culmile autodescoperirii, în prăpastia depresiei și înapoi la echilibru. Ca un roller-coaster, așa e o discuție cu Oana Mîndruț, la fel ca viața ei. Unii o știu din vremea când lucra în presă, alții au cunoscut-o la diverse acțiuni umanitare, dar mulți află despre ea acum, odată cu proiectul de renovare a Spitalului Pediatrie 1 din Cluj-Napoca, unde ajung pacienți din toată țara.
În căutarea sinelui…
A absolvit Facultatea de Jurnalism și cea de Studii Europene în Cluj-Napoca, dar a lucrat un timp și la Ministerul Administrației și Internelor. Despre perioada petrecută în presă spune că a ajutat-o cel mai mult să înțeleagă oamenii dar și pe ea însăși, să prindă încredere și să îşi deschidă cumva o portiţă către univers. Un univers în care nu și-a găsit întotdeauna locul, dar care i-a rezervat totuși un destin special.
„Am lucrat nouă ani în București la niște companii mari. Ultima dată am lucrat la una norvegiană, unde eram manager de proiect și câștigam super bine, dar eram nefericită și nu știam de ce. Mi-am dat demisia fără niciun fel de preaviz. Am trecut printr-o perioadă de depresie puternică care a durat nouă luni, dar am reușit să ies singură. De fapt, îmi căutam sensul pentru că nu știam ce să fac cu viața mea. Am luat decizia să mă întorc acasă, la Cluj, și să înființez un ONG. La început știam doar faptul că o să mă ocup de copii”, spune ea, acum președinte al Asociației Life Education for All.
Declicul de care a avut nevoie pentru a întelege pe ce cale să se îndrepte s-a produs în urma unei expediții pe Himalaya. „Momentul care mi-a schimbat efectiv traiectoria s-a întâmplat în India, la 2.200 de metri altitudine, pe Himalaya. În timp ce vizitam mănăstirile budiste, un tânăr tibetan m-a întrebat dintr-o dată dacă nu vreau să văd niște copii. Fiind curajoasă de fire, am acceptat. Habar nu aveam ce mă așteaptă acolo. Am luat niște bomboane ca să-i servesc, însă când am ajuns mi-am dat seama că nu-mi ajungeau pentru toți. Ajunsesem la școala internat a copiilor tibetani, unde erau în jur de 500, separați pe categorii de vârstă. Am cerut să merg în sălile unde erau cei mai mici dintre ei. O fetiță care mă vedea pentru prima dată în viața ei mi-a sărit în brațe și n-am mai putut să o dau jos. Acela a fost momentul în care mi-am zis că asta trebuie să fac, să mă ocup de copii. M-am întors la grupul care între timp vizitase mai multe obiective și ne-am mobilizat cu toții pentru a strânge 400 de dolari. Nu este o sumă mare, dar în India faci minuni cu ea. Ulterior am cumpărat necesitățile de care aveau mare nevoie acei copilași: perne, saltele, rechizite școlare, încălțăminte, jucării, prosoape”, povestește Oana.
Din acel moment, s-a dedicat mai multor proiecte de voluntariat internațional. A renovat o grădinița din Nepal și a voluntariat pentru o școală din Kathmandu, unde a făcut ore de engleză. A căutat și a găsit sponsori pentru câțiva copii de acolo, care să-și continue studiile, și a stat timp de două săptămâni cu refugiații sirieni din Grecia, unde făcea ore de engleză și a contribuit la amenajarea unui spațiu pe care copiii de acolo să îl folosească drept școală.
„Dacă poți ajuta, atunci ajută, dacă nu poți să faci asta, măcar nu face rău” (Dalai Lama)
De câțiva ani, derulează și proiecte pe plan local. A început cu ”Artă pentru sănătatea copiilor”, prin care încerca să le aline suferința copiilor internați în spitalele clujene. În fiecare săptămână, împreună cu alți voluntari, petrecea câte 2 ore cu ei și se jucau, se distrau și învățau lucruri noi. A continuat cu ”Sunet pentru sănătatea copiilor”, proiect prin care a dotat până acum aproximativ 200 de saloane de copii bolnavi cronici din 15 spitale din țară cu televizoare și dvd-playere, pentru ca micuții să se poată uita la desene animate sau jocuri diverse. Din una în alta, a ajuns să cunoască și suferința părinților, veniți de prin toată țara să fie alături de copiii lor la tratamente. Pentru ei, a demarat proiectul ”Acasă”, prin care oferă gratuit cazare celor veniți din alte județe să se trateze la Cluj.
Tot vizitele prin spital au ajutat-o să vadă și alte lipsuri din sistem: saloane înghesuite, pereți scorojiți, aparatură defectă și igienă precară. Și-a adunat încă o dată toată energia necesară și a făcut apel și la generozitatea clujenilor, iar primul pas a fost făcut. Cu ajutorul a 50 de voluntari, săptămâna trecută s-a finalizat zugrăvitul etajului 2 de la Pediatrie 1. În total, pentru zugrăvirea ambelor etaje s-au implicat peste 200 de voluntari, dar încă mai sunt multe lucruri de făcut.
”Etajul 1 de la Pediatrie nu mai fusese zugrăvit de 19 ani. Acoperișul este foarte stricat și cere multe resurse financiare, dar și timp. Renovarea lui costă 58.000 de euro plus TVA, iar canalizarea 38.000 de euro plus TVA. O companie privată a donat 11.000 de lei, cu care voi achiziționa un sistem de buton de panică la pat care să-i indice personalului locul exact unde are nevoie un copil la acel moment. Trebuie schimbată toate partea de canalizare a țevilor pentru că sunt sparte, fisurate, deci foarte vechi de atâția ani”, spune Oana. Pentru toate acestea, de poate dona în continuare aici: https://www.facebook.com/donate/490864638358846/
Ca orice om cu visuri mărețe, Oana are parte și de dezamăgiri pe măsură. Cea mai mare e și dezamăgirea noastră, ca popor: lipsa de implicare a statului. „Nu prea mai am așteptări de la statul român. Celor din sistem ori nu le pasă, ori nu știu sau pur și simplu nu pot. Altă explicație nu am. Trei categorii de oameni am observat. Sunt cei care stau pe margine, nu fac nimic, dar cârcotesc. Sunt cei care ar vrea să facă, dar nu au curaj să se implice și preferă să dea doar banii. A treia categorie o prețuiesc cel mai mult pentru că acolo vorbim de voluntarii care pun și mâna. Din timpul meu, 25% îl țin pentru mine, 25% pentru proiectele din care câștig bani ca formator și 50% se duc pe proiectele ONG-ului. Am un motto care îi aparține lui Dalai Lama: <<Dacă poți ajuta, atunci ajută, dacă nu poți să faci asta, măcar nu face rău>>”, încheie, zâmbind, Oana.
Cezar Leizeriuc
este parte a
